SUBIECTUL 96

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

III. 96 (tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text poetic din opera lui Nichita Stănescu – Leoaică tânără, iubirea)

Nichita Stănescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic în literatura romana alături de Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. Astfel, conform opiniei lui Eugen Lovinescu, Nichita Stănescu schimbă sensul şi planul speculaţiei poetice, lirismul sau fiind „neaşteptat şi atentează” la înţelegerea cititorului. Nicolae Manolescu surprinde, de asemenea, în poezia stănesciana „o răsturnare de percepţii”, „o metafizică a realului şi o fizică a emoţiilor”.
Nichita Stănescu este reprezentant al generaţiei anilor '60, exprimându-şi epoca şi contribuind în mod decisiv la constituirea ei prin ideologia sa poetica.
Scrierile sale aparţin curentului neomodernism, curent literar dezvoltat in a doua jumătate a secolului al XX-lea care îşi propune să realizeze o literatura ce reia formule şi modele moderniste într-o variantă inedită. Această reînnodare a legăturilor cu perioada modernismului se realizează atât prin întrebuințarea formulelor de formă moderniste, a limbajului ambiguu, a metaforelor subtile, a imaginilor insolite cât şi prin reflecţie filozofică, ironie şi intelectualism.
Dificultatea liricii lui Nichita Stănescu şi încântarea pe care o produce, provin din modul în care ea contrariază permanent aşteptările cititorului. Perceperea abstracţiilor ca conținând o existenţă concretă şi preschimbarea lucrurilor concrete în abstracţii, această inversare a raporturilor, reprezintă o caracteristică proeminentă a poeziei lui Nichita Stănescu. În concepţia lui, poezia e vie: „se naşte din imaginaţia poetului şi se hrăneşte cu imaginaţia cititorului”. Poezia devine o tulburătoare cunoaştere de sine şi o comunicare cu sinele. Fiind permanent orientat spre comunicare şi simţindu-se trădat de cuvinte, Nichita Stănescu încearcă să găsească nişte combinaţii sintactico-metaforice pe care le numeşte „necuvinte”.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este cuprinsă în volumul „O viziune a sentimentelor" apărut în 1964. Acest volum face parte din întâia etapă a creaţiei stănesciene, o etapă a exuberanţei, a tinereţii şi are ca tema centrală dragostea ca stare de certitudine.
Aşadar, tema centrală a poeziei este iubirea, văzută ca un sentiment care poate defini existenţa. Întregul text este o metafora amplă pentru modurile de manifestare ale iubirii, sentiment de potență şi vibraţie continuă. Metafora centrală este explicată chiar din titlu prin intermediul apoziţiei „iubirea”, pentru că acest sentiment este văzut sub forma unui animal de pradă agresiv, o „leoaică tânără”.
Putem distinge patru secvenţe ale acestei poveşti de întâlnire cu iubirea, urmărindu-se, pe rând, schimbările si metamorfozele prin care trece cel care a cunoscut iubirea.
Prima strofa cuprinde propria descoperire a iubirii de către eul liric (pronumele la persoana I special „mi”, „mă”, „m” fiind mărci ale prezenţei eului liric). Prin utilizarea mijloacelor artistice iubirea este materializată, imaginile artistice create deține totul ca pe o aventură. Sentimentul apare brusc („mi-a sărit în faţă”), în mod neaşteptat, luându-l prin surprindere şi fără a-i dărui timp să reacţioneze în vreun fel. Abia după ce este afectat, eul liric realizează că îl „pândise-n încordare mai demult'. Decticul temporal „demult” arată timpul îndelungat al urmăririi, iubirea fiind în aşteptarea momentului prielnic pentru „a ataca”. Prin adverbul „azi” prezent în ultimul vers al strofei se poate observa că momentul prielnic este chiar acum, în prezent. Forţa devastatoare cu care acţionează, duritatea sunt redate prin versul „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă”. Iubirea se manifestă într-un mod violent („m-a muşcat”) acceptând urme, unele chiar vizibile („de faţă”) transformarea fiind deci ireversibilă.
Cea de-a doua strofă poate fi interpretată ca o descriere cosmogonică. Schimbările produse în interiorul eului liric determinate de apariţia unui nou sentiment, iubirea, produc schimbări la nivelul exteriorului. Aceste schimbări sunt la fel de bruşte („Şi deodată”), iar eul liric resimte acum tot exteriorul, sentimente de ameţeala şi confuzie punând stăpânire asupra lui. Forţa agresivă a iubirii modifică realitatea, re-ordonează societatea pe urmă propriile-i legi într-un joc al cercurilor (simbol al perfecţiunii): „Se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, îndată ce mai aproape,/ ca o strângere de ape.” Acest nou univers este realizat în jurul eului liric, el fiind nucleul.
Simţurile-i sunt exacerbate căci „privirea-n sus ţâşni” iar „auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Amestecul de senzaţii, combinarea echivocă a simţurilor dau naştere unei alte viziuni asupra lumii.
Transformarea propriei interiorităţi este descrisă în cea de-a treia strofa prin modificările fizice suferite. Cel care a fost „afectat” de iubire nu se mai recunoaşte pe sine, totul este schimbat, diferit: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie.”
În ultima stofă timpul este încetinit, iubirea posedând acum o mişcare lină, („alunecă-n neştire”). Nimic nu este concret, tangibil. Dispoziția dată de iubire este asemănată cu un miraj prin sintagma „deşert în strălucire”. În continuare sentimentul care a pus stăpânirea asupra eului liric este surprinzător, având „mişcările viclene”, aşa cum a fost şi apariţia lui. Ultimele două versuri, „încă-o vreme,/ şi-încă-o vreme...”, arată continuitatea sentimentului, durata sa imposibil de definit. Prin punctele de suspensie utilizate la sfârşitul poeziei, finalul este deschis acordând loc mai multor interpretări. Seducţia poate fi reluată oricând, fie din perspectiva aceleiaşi iubiri, fie din perspectiva altei iubiri.
Aşadar, în concepţia lui Nichita Stănescu, iubirea este un act fundamental. Mai târziu cum se observă şi în textul propus, el este capabil să conducă la schimbarea radicală a alcătuirii interioare, la o metamorfoză definitivă a fiinţei. Dragostea generează o stare de fascinaţie, hipnotică, convertită în experienţă unică. Prin revelaţia iubirii timpul se comprimă, se „sparge” făcând loc eternităţii.
(Andra Chira, 12 E; coord. prof. Luminiţa Paraipan))