SUBIECTUL 83

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

III. 83 (temă şi viziunea despre lume într-un text poetic eminescian: Lacul de Mihai Eminescu)

Dintre elegiile eminesciene ce îmbină în mod armonios sentimentul sexual cu sentimentul naturii, „Lacul” este una dintre cele mai cunoscute.
Ţinând seama de titlul acesteia, reluat prin inversiune în primul vers, am fi tentaţi sa considerăm poezia un pastel. La Eminescu nu se poate însă vorbi de pasteluri, în maniera în care a cultivat Alecsandri această specie, pentru că Eminescu nu este niciodată un contemplator detaşat de cadrul normal descris, ci este parte componentă a peisajului, iar reflectarea se face de pe poziţia celui care este în mijlocul naturii.
Specia preferată, pe care o ilustrează şi poezia „Lacul”, este idila care îmbină în mod armonios sentimentul iubirii cu sentimentul naturii.
Discursul liric dă glas dorinţei de iubire, unui vis de iubire ideală desfăşurată în sânul naturii care, prin transfigurare devine martor si ocrotitor al idilei.
Compoziţional, poezia formată din cinci catrene este structurată în trei secvenţe poetice construite simetric. întâia secvenţa este formată din strofa întâi şi primele două versuri din strofa a doua şi infăţişează cadrul natural real; secvenţa a doua, reprezentată de strofa de mijloc, posedă visul de iubire, iar cea de-a treia secvenţă este construită simetric cu prima, prin revenire la cadrul natural real.
Discursul liric transmite gradat distincte stări sufleteşti. Astfel, in prima parte, utilizând verbele la indicativ prezent, este construit un cadru natural romantic, specific eminescian, creat prin personificare ca fiind in consonanţă cu senzațiile eului liric. Epitetele cromatice („albe”, „albastru”, „galbeni”) conturează un tablou viu, colorat şi luminos care, personoficat („tresarind”, „cutremură”), oferă sentimentul de aşteptare a iubitei, trăit de eul liric. Starea de încordare proprie eului liric este sugerată prin enumeraţie şi repetiţie: „Şi eu trec de-a lung de maluri/Parc-ascult şi parcă aştept/ Ea din trestii să răsară.”
Ce-a de-a doua secvenţă poetică, construită in exclusivitate cu verbe la conjunctiv ce sugerează o dispoziție de incertitudine, de nesiguranţă( „să sărim”, „sa plutim”, „să scap”) transmite visul de dragoste, speranţa împlinirii unei iubiri ideale, construind unul din cele mai frumoase pasaje erotice din lirica eminesciană. Confesiunea eului liric este susţinută de verbe la persoana întâi, plural, asta imaginându-se într-o consonanţă perfectă cu iubita care însă nu este definită, fiind numită o singură dată prin pronumele de persoana a treia special ea. Natura descrisă in prima strofă ca martoră a idilei, devine acum prin personificare bărbatul îndrăgostiţilor. Epitetele personificatoare antepuse( „blânda lună”, „lin foşnească”, „unduioasa apă”) sugerează o natură ocrotitoare. Trăirea afectivă creşte în intensitate, stare sexuală sugerată de dativul etic(„să-mi cadă lin pe piept”).
Trezirea din acest vis, revenirea la realitate se face prin intermediul conjuncţiei adversative „dar” cu care pornește ultima secvenţă lirică alcătuită simetric cu prima. Dar, dacă, de exemplu, prin inversiune în prima secvenţă lirică se aducea în prim-plan natura prin antepunerea epitetelor „singuratic” şi „în zadar” ca şi cele două verbe „suspin” şi „sufăr” aduc în atenţie deziluzia, tristeţea şi însingurarea eului liric. Asonanţa făcută prin reluarea consoanelor siflante”s,z” sugerează parcă plânsul partea interioară al eului liric. În consonanţă cu această trăire, natura personificată simte parcă aceeaşi trăire sufletească sugerată de construcţia metaforică cu valoare de epitet personificator: ”încărcat cu flori de nufăr”.
În ciuda simplităţii aparente a poeziei, din text se degajă o vrajă deosebit datorită muzicalităţii versurilor, plasticităţii, imaginilor, a îmbinării imaginii vizuale „nuferi galbeni îl încarcă” cu imaginea auditivă: „Vântu-n trestii lin foşnească” precum şi a atmosferei generate de cadrul natural. Deşi iubirea persistă neîmplinită, atmosfera este senină si de calmă resemnare.
Poezia „Lacul” este o creaţie lirică de dragoste si de natură, o idilă cu elemente de pastel în care se îmbină sentimentul dragostei pentru fiinţa iubită cu adoraţia faţă de frumuseţile naturii.
(Simona Poşircă, 12G; coord. prof. dr. Nicolae Scurtu)