SUBIECTUL 8

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

III. 8 (Despre personajele dintr-un basm cult studiat: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă).

Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiuni implicând fabulosul şi supusă unor stereotipii în care binele iese întotdeauna învingător în lupta cu răul. George Călinescu defineşte această creaţie ca un „gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, ştiinţă, etc.” Societatea basmului fiinţează într-un spaţiu şi o perioadă nedeterminate. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea.
Ţesut pe universala temă a confruntării binelui cu răul, „Povestea lui Harap-Alb” este frumoasa poveste cultă în care feciorul de împărat – fără nume şi mezin al familiei – va pleca la unchiul său Verde Împărat pentru a moşteni împărăţia.
Personajele din basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” (oameni dar şi fiinţe himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie întotdeauna, în basm, prin victoria forţelor binelui.
Chiar dacă păstrează tipologia personajelor din basmul popular şi simbolistica acestora, Creangă de îndepărtează de exemplarul său, prin construcţia unor personaje complexe, originale, inconfundabile. Personajul principal, Harap-Alb, ca de altfel şi celelalte este individualizat prin comportament, prin limbaj, prin nume. Reacţiile diverse, stările ce reies din diferite situaţii denotă o psihologie tipic umană, indiferent dacă sunt personaje cu puteri supranaturale sau nu.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri exceţionale (vitejie, dârzenie, isteţime), dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale (valori etice, mila, bunătatea, generozitatea) necesare unui împărat, în viziunea autorului. Sensul diactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir a-păr şi vei crede celor supriţi şi necăjiţi şi asupriţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.
Numele personajului reflectă condiţia duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare (iniţiere), între starea de inocenţă (negru) şi „învierea” spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor) şi se confruntă cu răufăcătorul, personajul antagonist, Spânul care are şi funcţia de trimiţător. Acesta nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este un „rău necesar”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide cândva ca iniţierea eroului să se fi încheiat: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac oamenii să prindă la minte”. Nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul.
Personajele îndeplinesc deci, prin raportare la erou, o serie de funcţii: antagonistul, ajutoarele, donatorii, ca şi în basmul popular, dar sunt invidualizate prin atribute exterioare şi prin limbaj. Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o trăsătură dominantă.
Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane (frigurosul, mâncăciosul, etc.), dar aspectul lor grotesc ascunde calităţi precum bunătatea şi prietenia. Aceste personaje fantastice sunt creaţii originale ale lui Creangă, fiind individualizate în manieră clasică, printr-o trăsătură fizică sau morală dominantă. Portretele lor hiperbolizate sunt fabricate cu ajutorul augmentativelor şi al diminutivelor utilizate cu sens contrar: Gerilă era o „dihanie de om” care îngheţa totul cu „buzoaiele” lui; Flămânzilă era o „namilă de om” şi „un sac scutit de fund”; Setilă reprezenta o „arătare de om” care avea „un grozav burdahan şi un nesăţios gâtlej” (epitete hiperbolice); Ochilă este comparat cu un ciclop privind prin „ochiul mare cât o sită şi arătând frumuşel bot chilimbot”. Eroii par coborâţi din opera lui Rabelais „Gargantua şi Pantagruel”, formând un alai plin de vivacitate şi umor. Victoria lui Harap-Alb şi a tovarăşilor lui nu este una solitară, ci reprezintă biruinţa fraternităţi spirituale asupra individualismului omenesc.
Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni, iar Sfânta Duminică este înţeleaptă. Personajele se individualizează prin limbaj: „Spânul trăieşte cu adevărat în replici [...] Foarte vii sunt fabuloşii tovarăşi de drum ai eroului şi câteva scene, cum ar fi aceea din casa de aramă, sunt memorabile. [...] Personajele nu ies nici o moment din schematismul lor, însă, retrăind în fiecare, Creangă umple schema de viaţă”.
Deşi este un personaj de basm, Harap-Alb nu este acel Făt-Frumos din basmele populare, căci evoluţia sa reflectă concepţia despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului. Protagonistul este un „om de soi bun”, care traversează o înșiruire de probe, învaţă din greşeli şi progresează, se maturizează pentru a merita să devină împarat, basmul putând fi astfel considerat un bildungsroman.
Concluzia poate fi reprezentată în mod elocvent de înspre afirmaţia criticului Geoge Călinescu: „basmul cult este [...] o oglindire a vieţii în moduri fabuloase [...]. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale [...]. îndată ce dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de a face cu un basm”.

(Iulia Dumitru, 12 D; coord. prof. Elena Apostol)