SUBIECTUL 76

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

I.76 (Alexandru Philippide,Veghe)

1.unghere-colţuri, se zbate- se frământă

2. Dispariţia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silabă cu prima vocală a verbului, prin urmare la reducerea numărului de silabe din vers şi la obţinerea unei anume măsuri. Cratima marchează rostirea într-o singură silabă a unui cuvânt şi a unei părţi de cuvânt diferite.

3.derivare-căpătâiul, conversiune-meu

4. epitetul- tăcut, orb, comparația dublă- tot versul

5. In preajma mea, prin somn pământul geme, (adjectivul pronominal posesiv de pers. I)
Un glas în mine prinde să mă cheme, ( pronumele personal de persoana I )

6. sufletul, tăcerea, veghea, somnul, pământul, cerul

7. Verbele la timpul prezent fixează o experienţă cu valoare exemplară. Este vorba de aşa-zisul prezent etern, fără legătură cu un clipă temporal anume, ci cu generalitatea unei situaţii. Eul lui Philippide ”călătoreşte” prin sine ca printr-o lume obscură şi cu ascunse dureri, iar această ”călătorie” este pentru el permanentă, cum poate fi la fel şi pentru cititorul care îl însoţeşte.

8. În ultima strofă, imaginarul vizionar al textului se opreşte la cele două limite exterioare, care încadrează un eu insomniac, veghea fiind, cred, starea dramatică a celui care percepe continuu curgerea timpului şi insuportabila cruzime a lumii. Pământul, întâia limită, este spaţiul zbuciumului existenţial (vezi antiteza dragoste/ ură şi metafora un spasm...). Cerul, a doua limită, este orb (epitet), cu stelele asemenea unor vineţi dinţi (metaforă). Versul neregulat susţine tensiunea lirică a unui text modernist prin vizionarism şi prin puternica impresie de înstrăinare a omului de orice sens al lumii. Cerul gol poate fi o imagine simbolică a divinităţii care ne-a abandonat. Eul lui Philippide se defineşte, astfel, aproximativ arghezian, prins în capcană între două nopţi, recte între două spaţii obscure, care nu-i predă decât experienţa morţii.

9. Expresivitatea textului se datorează, în special, acelor imagini care conturează, cu un oarecare grad de ambiguitate, traseul unei coborări în sine reflexive. Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci. Poetul pătrunde în această selva oscura (pădure întunecată), cum ar spune Dante, şi descoperă în ea pământul şi cerul, dar nu în esenţa lor tradiţional armonioasă, ci într-una modernă, a scindării şi alienării.