SUBIECTUL 70

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

I. 70 (Ştefan Petică, Fecioara în alb, IV)

1. roze = trandafiri; înserare = seară; crepuscul, amurg.

2. În ultima strofă, punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. întâia virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei, iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut), însoţit de determinanţi. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului, iar la indice stilistic identifică o exclamaţie retorică.

3. înălţimea, rugii – modele literare actuale.

4. Tema adoraţiei, motivul fecioarei în alb, al purităţii, motivul rozelor.

5. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final, plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei, schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”, „dulcea pocăinţă” etc), prezenţa unei interjecţii afective (o), exprimarea la persoana I („aş putea”), selectarea cuvintelor din sfera religioasă, metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire, a unei viziuni personale asupra lumii. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii, după „dulcea pocăinţă”.

6. În a doua strofă, comparaţia „... rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară...” constituie un elogiu adus fecioarei în alb, poză a purităţii sacre, purtătoare a atributelor divine pe pământ. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul, iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea, prin intermediul fiinţei feminine, pure şi angelice, a binecuvântat-o.

7. Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic, în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel), sugerează manierismul arhaizant, rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. Simbolul rozelor, sugestiile cromatice şi olfactive, muzicalitatea, sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan, vag, vaporos, metiaj de livresc şi senzualitate, fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate, a ideii de perfect sau o reprezentare a aspiraţiei erotice.

8. întâiul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive, în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”; „Tu eşti o blândă rugăciune”; „Tu eşti o calmă rugăciune”; „Tu eşti o sfântă rugăciune”. Repetiţia metaforei fecioara-rugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice. Epitetele subliniază, fiecare, câte o trăsătură: albă – nuanță asociată purităţii, inocenţei, dar şi paliditatea romantică a îngerului; blândă – delicateţea; calmă – liniştea, serenitatea; sfântă – caracterul sacru, divin. În acelaşi timp, versul repetat în mod simetric înseamnă un paralelism sintactic, laitmotivul şi refrenul discursului liric.

9. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică, ideală, a fecioarei în alb, spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”), prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”, „asemenea binecuvântărei”). Tehnica sugestiei (simbolul rozelor, al icoanei, al binecuvântării divine), cromatica delicată (alb, azuriu), imaginea olfactivă, muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproximativ imaterială.