SUBIECTUL 67

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

I. 67 (Ion Minulescu, Celei care pleacă)

1. cântec, a cânta, refren, melodie

2. Apostroful, semn ortografic, marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată, pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv).

3. Discursul poetic, produs pe tehnica surprizei, contrazice sugestia nostalgică, elegiacă a titlului; iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”; „O melodie / Ce n-am cântat-o, poate, niciodată”, iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice.

4. Tema iubirii; motivul călătoriei, motivul visului, motivul cântecului etc.

5. „un ţărm de mare”; „albastrul răzvrătit al altor mări”, „păsări albe”, „marginile albului fiord” etc.

6. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a, dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”, „Eu cred”, „Noi nu vom şti-o...” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic, acum destrămat.

7. În strofa a treia se află o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”; „un cântec trist”, „refrenul unor triolete”, prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. Iubirea-melodie s-a sfârşit, ca orice cântec sau ca orice vis, iar starea sufletească este vag nostalgică, tristă, dar împăcată oarecum. Prin simbolurile călătoriei (păsările albe, marinarii, pescarii, locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist, ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici... Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării, pe un ţărm uitat, cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite, transformat chiar unul aprig, greu de explorat, unde vraja iubirii se modifică în cântec adus din puncte geografice îndepartate.

8. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric, ca un refren şi laitmotiv, incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie conținând un rol afectiv în incipit, sugerând nostalgia rememorării, sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns. Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu, prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie, care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva.

9. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. Specia romanţei, lirică şi sentimentală, a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine, de exemplu. Tema şi motivele sunt specifice acestui curent artistic, precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare, păsările albe, pescarii, marinarii, cântecul), pentru a sugera plecarea, despărţirea cuplului erotic. Cultul artificialităţii, estetismul simbolist se manifestă prin utilizarea neologismului şi a denumirilor cosmopolite, prin excesul de transparenţă al versurilor. Muzicalitatea este importantă, fiind atât element de construcţie al poeziei, cât şi motiv al imaginarului liric.