SUBIECTUL 62

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

I. 62 (Alexandru Macedonski, Stuful de liliac)

1. „gemea” ; „ vãitându-se”

2. În al doilea vers, cratima care leagă prepoziţia de articolul posesiv este utilizatã pentru pãstrarea măsurii, a ritmului şi a rimei (prin inversiune)

3. Adverbul ce este predestinat să accentueze trecerea timpului, precum şi caracterul sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostiţii le-au petrecut în cadrul protector al naturii fiind acum doar o amintire.

4. Tema naturii ca spaţiu protector (martor al iubirii), motivul iubirii, motivul trecerii timpului.

5. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin pronume şi verbe la persoana I, dar şi prin exclamaţii şi interjecţii afective: „peste noi” ; „nu mai suntem doi”, „O! Doamne”

6. Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii, condamnatã la efemeritate şi mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”. Situaţia are însã sã se schimbe, în momentul apariţiei iubitei. Devenind martor al iubirii dintre cei doi, stuful de liliac înfloreşte magic, creând un spaţiu protector pentru îndragostiţi.

7. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac inițiază sã se schimbe. Moartea iminentă, timpurie, stârneşte „groaza” ramurilor plãpânde, conştiente de propriul sfârşit. Dintr-un element ce aparţinea strict regnului vegetal, plângându-şi soarta potrivnică, odată cu apariţia iubitei, liliacul se transformã, înflorind. Astfel, „stuful de liliac” descoperã un alt regn şi un alt rol al existenţei sale, acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiţi.

8. Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac, iniţial condamnat la moarte încã cândva de a înflori, îşi atinge totuşi scopul fiinţei sale prin intermediul iubirii, însã în final, se usucã odatã cu aceasta.

9. Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv, cât şi pe cel obiectiv, cele două prezente în discursul poetic.
Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I plural noi, verbul „nu mai suntem” la timpul prezent, expresia interjecţională „O! Doamne”, topica afectivă.
Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare, o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. Eul liric persistă un observator discret al desfăşurării tabloului de natură (pastelul din primele trei strofe) în faţa cititorului şi doar imaginarul poetic sugerează personalizarea discursului liric.