SUBIECTUL 62

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

II. 62 (nădejde)

Este foarte adevărat faptul că „Forma reală a fericirii e nădejdea. Cine nu mai speră, nu poate fi fericit.", pe urmă cum spune Victor Eftimiu în Spovedanii.
Un prim argument ar fi că fericirea poate fi definită ca fiind suma trăirilor pe care le avem legate de împlinirea unui vis. Astfel asociem drumul spre reuşită cu un scop, nu cu un mijloc, autentică bucurie fiind savurată intens atunci când sperăm, visăm la ceva, plăcere mult mai mare decât cea din momentul reuşitei.
Un al doilea argument îl constituie faptul că viitorul ni-l creăm singuri prin ceea ce visăm, de aici putem trage concluzia că un om privat de visuri, speranţe ori idealuri este un om nefericit. Conştiinţa fiecărui individ este influenţată de speranţe, până la urmă de aici provenind şi fericirea. Cum fiecare este diferit, văzând fericirea într-un anumit fel, este cu atât mai dificil să îi găsim o definiţie. Însă de aici putem deduce că singurul lucru în comun în definirea fericirii este speranţa.
Cel mai elocvent exemplu pentru argumentele de mai sus este că atunci când eşti fericit, transmiţi şi celor din jur dispoziția ta de bine. De fapt, este vorba de transmiterea speranţei, speranţa că vor fi şi ei fericiţi ca tine, căci ei nu se pot bucura pentru reuşita ta, esenţa egoistă a omului nepermiţându-le acest lucru,dacă ar fi să-l credem pe Schopenhauer.
Concluzionând, mulţi au încercat să definească fericirea şi din atâtea încercări au reieşit tot atâtea definiţii, drept urmare fericirea nu poate fi un rezultat. Ceea ce obţinem noi şi credem că ne face fericiţi nu poate fi considerată expresia fericirii, esenţa ei trebuie căutată în altă parte. De aceea, speranţa este indispensabilă din viaţa unui om împlinit, cu adevărat fericit.
(Maria Constantin, 12 H; coord. prof. dr. Anca Roman)