SUBIECTUL 61

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

I. 61 (Alexandru Macedonski, Pe balta clară)

1. a da apă la moară, apă de ploaie, a-i lăsa gura apă, pe apa Sâmbetei

2. Punctele de suspensie marchează întreruperea discursului poetic, pauză stilistică sugerând dispoziția contemplativă a fiinţei.

3. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii, conturând un peisaj lacustru, în lumina proaspătă a dimineţii („barca... plutea”, „zâmbeau... răsfrângeri argintoase”), cât şi evocării unei vârste trecute, a inocenţei ( „visul ce şoptea”). Imperfectul creează iluzia duratei, punând în evidenţă starea ambiguă, de beatitudine melancolică a eului poetic.

4. Tema naturii, tema visului, motivul trecerii timpului.

5. „Albeţi neprihănite curgeau din cer; – voioase / Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase”

6. Epitetul din sintagma „alba dimineaţă” intensifică, prin inversiune, sugestia de puritate a întregului cadru, care se reflectă şi asupra sufletului. Culoarea albă poate sugera şi luminozitatea, forța luminii sau seninătatea. Acest epitet reprezintă totodata şi o fotografie cromatică. În acelaşi timp, construcţia poate fi o metaforă a vârstei tinere şi inocente de odinioară.

7. Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. Dublarea sa, laolaltă cu adăugarea exclamaţiei „Oh!” accentuează starea de melancolie, de nostalgie faţa de pierderea sufletului inocent de altădată: „curatul argint de-odinioară”.

8. În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste, precum folosirea simbolurilor (lumina albei dimineţi, crinii suavi, norii albi), tehnica repetiţiilor şi cromatica sugestivă, muzicalitatea textului poetic.

9. Titlul oricărei opere literare induce cititorului ei un orizont de aşteptare pe care aceasta îl poate confirma sau infirma. Titlul pregăteşte cititorul pentru ceea ce constituie esenţa operei şi oferă o cheie de intepretare textului. În cazul de faţă, titlul poeziei Pe balta clară, reluat în incipit, ne duce cu gândul la un peisaj din natură, la un pastel, dar estetica simbolistă înseamnă antimimesis, refuzul de a numi obiectele realităţii. Tuşele de lumină şi culoare care sugerează un peisaj acvatic în strălucirea dimineţii sunt, de fapt, corespondenţe ale sentimentului nostalgic ce evocă nevinovăţia unei vârste (copilărie sau tinereţe): analogia se face prin simbolul argintului şi al oglindirii. Prin urmare, textul contrazice aşteptările cititorului, cel puţin pe cele ale unui cititor neavizat.