SUBIECTUL 60

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

I. 60 ( Alexandru Macedonski, Rondelul rozelor ce mor)

1. fior = înfiorare, freamăt, tremur; vălmăşaguri = valuri, învolburări

2. Cratima îmbină forma neaccentuată a pronumelui reflexiv de adjectivul duioase, contribuind, prin evitarea hiatului, la păstrarea măsurii şi a rimului din vers.

3. S-a lovit la frunte.
În fruntea călăreţilor se afla hatmanul însuşi.
Privesc frunţile de piatră ale munţilor.

4. Tema efemerităţii fiinţei, tema trecerii timpului, tema naturii; motivul rozelor, al tristeţii, al morţii.

5. „vălmăşaguri de suspine”

6. Tristeţea faţă de trecerea timpului, nostalgia faţă de vară, metaforă a plenitudinii fiinţei.

7. Respectând trăsăturile specifice rondelului, „E vremea rozelor ce mor" se constituie într-un refren, ce contribuie la muzicalitatea versurilor, principiu estetic fundamental al simboliştilor. Cadenţa ritmică impecabilă garantează o fluiditate desăvârşită. Regăsindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei, versul așezat atât la începutul, cât şi la sfârşitul poeziei se transformă în laitmotivul acesteia şi susţine tema poeziei.

8. Ultima strofă ilustrează deprimarea eului liric în faţa condiţiei efemere sugerată de „amurgu-ntristător" şi de suspinele ce se manifestă în „vălmăşaguri". Moartea, ca dezintegrare cosmică, este sugerată de metafora „marea noaptea care vine", prevestită de rozele care îşi pleacă podoaba corolei. Personificarea florilor, ce „Duioase-şi pleacă fruntea lor", crește tragismul stărilor sufleteşti ale fiinţei umane copleşite de tristeţe din cauza trecerii lor efemere prin omenirea materială: „E vremea rozelor ce mor". Metaforele „amurgu-ntristător” şi „marea noaptea care vine” sunt simboluri ale morţii iminente, care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit inevitabil fiinţele vremelnice – rozele, oamenii – nu pot decât să-şi plece fruntea.

9. Poezia lirică este o variantă de poezie prin care autorul experimentează să transmită propriile sentimente şi starea de spirit, modurile de expunere fiind monologul liric şi descrierea. Cuvintele au sens conotativ, funcţie emotivă şi estetică, rezultând un limbaj poetic expresiv, bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. Se remarcă, de asemenea, formulele artistice de factură ideatică, în întreaga poezie existând numai două substantive concrete din lumea materială: „roze" şi „grădini", restul fiind din zona abstractului şi definind stări interioare, din structura emoţională: „fior", „suspine". Prezenţa eului liric constituie de întocmai o trăsătură a poeziei lirice, expunându-şi trăirile prin prisma ideii centrale a poeziei, şi anume a sentimentului efemerităţii.