SUBIECTUL 59

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

I. 59 (Emil Isac, Vânturile nopţii...)

1. să scape = să salveze, să elibereze; spaimă = groază, frică, teamă

2. În structura „O, încete plânsul!” virgula izolează interjectia afectivă o de restul propoziţiei; semnul exclamării este folosit la sfârşitul unui enunţ exclamativ, marchează intonaţia imperativă a versului, punându-se în evidenţă o stare afectivă (tristeţea, disperarea).

3. Mi-a răspuns cu promptitudine la întrebare. (a reacţiona, a replica) Nu m-am aşteptat să nu-mi răspundă la scrisoare. (a scrie)
A răspuns exigentelor noastre. (a corespunde)

4. În poezie este prezentă tema naturii, evidenţiată de motivul nopţii, cum ar fi şi tema răului existenţial, evocată de motivul morţii şi cel al singurătăţii.

5. Verbul la pers. I mă cufund, pronumele personale la persoana I sg: mă, mi, „(sufletu)-mi”, prezenţa interjecţiei afective o, interogaţiile retorice reprezintă mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii.

6. „A-nceput blestemul groapa să mi-o sape” : personificarea din ultimul vers al celei de-a patra strofe (terţine) pune în evidenţă spaima şi disperarea eului liric, ce-şi simte sfârsitul din ce în ce mai aproape.

7. La nivel tematic, poezia Vânturile nopţii… este o creaţie modernă întrucât predomină excepţia şi straniul, evidente încă de la început: natura îşi dezlanţuie forţele şi blesteamă întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. De asemenea, sentimentul dominant transmis de poezie este spaima, neliniştea; vocea poetică este marcată de anormalitate, angoasă şi înstrăinare, senzații specifice poeziei moderne.

8. Primele două strofe marchează începutul unei stări de nelinişte, care se menţine pe tot parcursul poeziei. Cele două exclamaţii din finalul primei strofe, „O, încete plânsul! Sufletele doarmă!” ilustrează o uimire forţată, impusă, ce reliefează atmosfera încordată, încercarea eului liric de a se salva de un rău existenţial profund, nenumit. Cea de-a doua strofă exprimă începutul disperării şi al spaimei. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidenţiaza frica şi cufundarea în întuneric, în tenebrele propriei fiinţe, poate, vocea poetică dezvăluindu-şi dorinţa de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna albă care să mă scape?”. Antiteza alb - negru, lumină – întuneric devine astfel expresivă.

9. Titlul este alcătuit dintr-un grup nominal, Vânturile nopţii…, şi oferă o cheie în dezlegarea înţelesului poeziei. Astfel, acesta se află în strânsa legatură cu conţinutul, întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul, moartea şi spaima, transformând totul într-o noapte totală, nesfârşită. De asemenea, punctele de suspensie menţin tesiunea şi compune o ambianță stranie, în care întunericul se aşterne pe neaşteptate şi pune stăpânire pe tot ce găseşte în cale.