SUBIECTUL 58

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

I. 58 (Şt. O. Iosif, Cântăreţul)

1. pururea = mereu, totdeauna; trudit= obosit, ostenit

2. Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii.

3. a face umbră pământului, a se speria (chiar şi) de umbra sa

4. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită, posibilă, ele vizează o imagine ideală a poetului.

5. „pe faţa lui de chin brăzdată”

6. Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug, ca artă. Poetul este un meşteşugar, iar poezia pare a se naşte, ca la Arghezi, prin intermediul efortului creator. Poetul este cel care „făureşte”, care mulează poezia, ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între, aşa cum ar spune Arghezi, „slova de foc şi slova făurită”.

7. Poezia este o artă poetică pentru că în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”), viziunea despre artă, despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. La început, poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă, sau a celui romantic ca în poezia eminesciană, dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar, ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”, „să treacă nebăgat în seamă”, un poet ce pare să aspire către anonimat. Nu omul în sine, fiinţa biologică, reală, este important, pare a spune vocea poetică, ci rodul creaţiei sale trebuie să fie știut şi împărtăşit de ceilalţi.

8. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului, dar şi societatea în care acesta vieţuieşte. Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei. De asemenea, epitetul personificator „sihastră”, asociat casei, poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea, interiorizarea poetului şi a universului său. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat. Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. El vrea să-şi înstrăineze suferinţa, împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”. Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor, o alinare pentru fiecare suflet. Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa, odată sublimată în Text, se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia.

9. Indiferent ce titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic. Titlul poeziei se reprezintă dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”, desemnând atât poetul cât şi condiţia sa. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ, ca în Antichitate, sugerează caracterul orfic, muzical, melodios, armonios al poeziei. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului.