SUBIECTUL 52

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

III. 52 (relaţia incipit-final într-un roman al experienţei interbelic: Întâmplări în irealitatea imediată de Max Blecher)

Romanul experienţei înseamnă o orientare tematică în romanul interbelic, supusă aceleiaşi estetici a autenticităţii ca şi romanul psihologic, dar valorificând epic trăirea intensă a unei experienţe personale definitorii (iubirea, prietenia, războiul, moartea, boala etc.). Trăsăturile romanului experienţei se suprapun parţial cu trăsăturile „romanului corintic”, teoretizat de Nicolae Manolescu în Arca lui Noe: tematică preponderent ontologică; dizolvarea epicului şi orientarea spre experienţe cu caracter simbolic; tendinţa către aspaţial şi atemporal; ordonarea diversă a întâmplărilor, după un principiu muzical, ludic sau aleator; conflict inerior ontologic sau absenţa conflictului; personaje simbolice; narator abstract, personaj omniscient sau lipsit de omniscienţă; naraţiune la persoana a III-a sau la persoana I, perspectivă narativă fără egal sau multiplă, preponderent subiectivă.
Max Blecher a fost consacrat în literatura română de cele două romane publicate în perioada interbelică: Întâmplări în irealitatea imediată (1936) şi Inimi cicatrizate (1937), scrise în condiţii inimaginabile, căci autorul lor era ţintuit pe patul de suferinţă de o tuberculoză osoasă. Întâmplări în irealitatea imediată deschide alte orizonturi prozei romaneşti interbelice, având o noutate surprinzătoare, de problematică şi de viziune, receptată de altfel ca atare în presa vremii: „Cartea dlui Blecher aduce o experienţă lăuntrică, o extrem de acută sensibilitate şi o inteligenţă lucidă, stăpână pe resorturile unei dureroase singurătăţi morale. Accentul ei de confesiune, de sinceritate excepţională îi conferă [...] originalitate” (Pompiliu Constantinescu).
Carte a devenirii, romanul este construit pe tema identităţii şi cuprinde experienţa şi drama existenţială a unui personaj-narator în trecerea de la copilărie la adolescenţă, proces care evoluează prin descoperirea esenţelor ascunse ale lucrurilor, întâmplărilor şi oamenilor. Căutând să descifreze substanţa şi semnificaţiile realităţii concrete, eroul ajunge la o nouă interpretare a acestei realităţi: omenirea exterioară se află în modul în care el o percepe, anulând datele comune, banale ale realităţii obişnuite şi transformând-o într-o „irealitate imediată”, fantastică şi halucinantă, ilogică şi absurdă.
Roman de mici mărimi scris la persoana I, Întâmplări în irealitatea imediată este structurat în câteva secvenţe narative fără titlu, delimitate de conţinutul lor şi de spaţii albe: 1) criza înstrăinării de sine; 2) experienţa repetată a „spaţiilor blestemate” din copilărie; 3-4) primele experienţe erotice; 5-6) cinematograful, panopticumul şi bâlciul; 7-11) casa Weber; 12) casa bunicului; 13) alte spaţii fascinante: atelierul de sculptură şi teatrul de varieteu; 14) maidanul din afara oraşului, „experienţa noroiului”; 15) tentativa de sinucidere; 16) epilog – realitatea ca irealitate. Între aceste secvenţe nu mai apare continuitatea epică obişnuită. Structura narativă este dublată până la estomparea ei de o structură muzicală, în cazul căreia nu întâmplarea este determinantă, ci o temă, reluată insistent: înstrăinarea de sine, lumea ca artificiu, absurdul existenţei, iniţierea erotică, familia, moartea, spaţiul citadin etc.
Incipitul, întâia unitate a textului epic, de dimensiuni variabile, are o importanţă covârşitoare în receptarea unei cărţi, dată fiind poziţia lui strategică, de graniţă între universul real şi cel ficţional. În romanul lui Max Blecher, incipitul afirmă tema fundamentală a identităţii: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identităţii mele de departe ca şi cum aş fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract şi persoana mea reală îmi dispută convingerea cu cu forţe egale.”
Înstrăinarea de sine se înnodă de viziunea halucinantă asupra lumii exterioare, asemănătoare cu aceea a picturilor lui Salvador Dali, artist pentru care Blecher îşi mărturisea admiraţia într-o scrisoare către Saşa Pană. Realitatea cotidiană îşi pierde consistenţa, iar „personagiul abstract” oscilează între real şi ireal, între banal şi fantastic, între veghe şi vis, între natural şi ilogic, fiindcă, în fond, fantasticul nu este decât punctul ultim al unei atenţii şi lucidităţi acute. Astfel, eu narant simte cum materia brută şi infinitele ei forme îl ţin prizonier. Îşi imaginează, drept antidot, lanţul tuturor umbrelor de pe pământ, „ciudata şi fantastica lume cenuşie ce doarme la picioarele vieţii”, sau spaţiul fascinant al cavernelor, pe care le închipuie ca fiind materiale, în timp ce actualele reliefuri ar deveni viduri de formă identică – într-o astfel de lume, oamenii ar devni nişte goluri pure, plutind prin materia caldă şi mătăsos a universului plin. I se pare că personajele de ceară din panopticum sunt singurul lucru autentic din lume. Gustă euforia scufundării în noroi sau, altădată, aleargă la Edda să-i spună cum s-a metamorfozat într-un copac, dar privirea îi este prinsă de un buchet de dalii roşii de pe o etajeră, de fapt doar o eşarfă... Simte cum profilul comun al lucrurilor este implacabil împotriva sa: „lumea avea un aspect comun al ei în mijlocul căruia căzusem ca o eroare [...] Toate lucrurile, toţi oamenii erau închişi în mica şi trista lor obligaţie de a fi exacţi, nimic alta decât exacţi”.
Personajul narator se zbate pentru a ieşi din normalul anchilozat, e obsedat de stări interioare provocate de disecţia realului cotidian, oferind frâu neîngrădit imaginaţiei, cu o uimitoare tărie de sugestie şi expresivitate. În finalul confesiunii sale, el are sentimentul profundei irealităţi a realităţii, dându-şi seama că mulțimea înconjurătoare este absurdă sau, cel puţin, o gravă mistificare. Ultima frontieră a textului, finalul, dă coerenţă universului ficţional, reluând datele din incipit. Visul eroului în care se visează dormind, cuprins de un somn „tenace” şi greu, la propriu, un somn care îi „atârnă greu de pleoape şi de mâini”, este o metaforă a realităţii. Personajul vrea să se trezească din realitatea-coşmar şi să ajungă în realitatea autentică, în irealitate: „Mă zbat acum în realitate, ţip, implor să fiu trezit în altă viaţă, în viaţa mea adevărată. Este cert că e umplută zi, că ştiu unde mă aflu şi că trăiesc, dar lipseşte ceva în toate astea, aşa ca în grozavul meu coşmar. Mă zbat, ţip, mă frământ. Cine mă va trezi? În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde”.
Fragmentarismul epic (episoade care nu încheagă o acţiune) şi predilecţia pentru descriere, pentru imaginea statică, fotografică, apropie proza lui Blecher de textul liric. Percepţia subiectiv-onirică a lumii deplasează accentul de la iluzia realităţii, efect specific romanului în general, la vizionarism. Întîmplări în irealitatea imediată este o carte stranie, care îţi lasă un sentiment de teroare a lucrurilor, o carte uneori stridentă, halucinantă, dar facinantă.
(Sandra Marcovici, 12 I; coord. prof. dr. Anca Roman)