SUBIECTUL 42

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

III. 42 (viziunea despre lume într-un roman psihologic, Camil Petrescu : Patul lui Procust)

În 1926 în revista „Cetatea Literară” sunt publicate o serie de scrisori imaginare semnate în mod misterios „Doamna T”. Mai târziu, scriitorul Camil Petrescu va preciza paternitatea acestora, iar ulterior ele vor constitui punctul de plecare al celui de-al doilea roman fundamental al acestuia „Patul lui Procust”.
Prin această operă, Camil Petrescu reuşeşte nu doar să sincronizeze literatura română cu cea universală, dar elaborează un extraordinar roman psihologic de tip subiectiv .
Principala caracteristică a romanului este metoda narativă utilizată de scriitor, pe lângă anticalofilia specifică prozatorilor moderni, acesta utilizează naratorul la persoana întâi şi pluriperspectivismul. Astfel aceeaşi poză este relatată din viziuni diferite, oferindu-se cititorului mai numeroase adevăruri subiective, dorindu-se prin această metodă crearea unei imagini cât mai aproape de cea reală, pentru a contura cât mai bine ideea de autenticitate.
Romanul are o structură compoziţională aparte, pe trei planuri. Debutantul se bazează pe cele 3 scrisori ale doamnei T., personajul feminin principal, adresate Autorului (convenţie stilistică la nivelul textului, criticul literar Nicolae Manolescu numindu-l astfel pe naratorul-personaj din notele de subsol sau din „Epilog II”). Scrisorile doamnei T. sunt mărturisiri umplute de nesiguranţă şi îndoieli, încercând prin scris interpretarea propriei vieţi. Rememorând poveşti despre un personaj nesemnificativ D., femela experimentează de fapt, să fugă de imaginea obsedantă a unui misterios X şi de un inexplicabil eşec erotic. Întrebările sunt grave, situaţiile neclare, relaţiile exterioare fără precizări concrete, materia scrisorilor pare incompletă, incitând la lectură. Al doilea plan se constituie din jurnalul lui Fred Vasilescu intitulat „Într-o după amiază de august”, jurnal în care sunt incluse şi scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia şi „Epilog I” povestit de Fred. Al treilea plan este al Autorului, având rolul menţionat mai sus.
Tema asupra căreia se cuprinde perspectivele diferite, prin intermediul pluriperspectivismului, este iubirea, sentiment care stă la baza evoluţiei personajelor şi a tainelor acestora. Prin intermediul notelor de subsol se poate observa cum Autorul încearcă să valorifice fiecare trăire a personajelor, pentru a le realiza acestora „dosare de existenţă”, după cum el însuşi menţionează. Fiecare din cele patru personaje în jurul cărora se concentrează acţiunea romanului are puncte de vedere distincte asupra iubirii, iar aceste puncte de vedere înseamnă pentru fiecare modul în care percep însăşi viaţa.
Astfel, Ladima, care trăieşte într-o realitate alterată, nefiind capabil să conştientizeze superioritatea sa faţă de Emilia, va suferi un şoc viguros în momentul în care va realiza că imaginea pe care şi-o crease despre Emilia era falsă, imagine concepută de iubirea puternică pe care i-o purta, care l-a determinat să treacă peste toate umilinţele provocate de tânăra actriţă. Dezamăgirea suferită de jurnalist la conştientizarea adevărului poate fi unul dintre motivele care îl vor împinge pe Ladima la sinucidere. Drama lui Ladima nu a constat doar în aceasta dragoste faţă de o femeie nedemnă de el, ci şi în condiţia lui de intelectual, om cu principii care însă trăia într-o societate ai cărei reprezentanţi erau opusul lui, oameni a căror loialitate era faţă de bani şi de putere şi nu faţă de valoare şi onestitate. Aceste virtuţi l-au determinat pe Ladima să trăiască în mizerie şi sărăcie, condiţii ce poate au stat la baza sinuciderii acestuia. Viziunea pe care Emilia o are faţă de iubire, este una superficială, ea simulând acest sentiment; faptul că nu conştientizează acest lucru este evidentă în replica pe care i-o va dat la un moment dat lui Fred: „Pe mine m-a iubit deosebit de mulţi”.
Pentru Doamna T. iubirea e ceva efemer. Pe ocazie îţi asigură siguranţă, căldură, tandreţe, dar nu poţi fi sigur pe ea la fel cum nu poţi fi sigur nici pe vreme, drumul reprezentat de iubire este unul întortocheat a cărui destinaţie nu e nicicând clară şi fixă. De aceea, Doamna T. preferă să trăiască înconjurată de iubire, dar fără să o atingă, să nu se implice doar să o respire.
Cea mai amplă perspectiva despre ceea ce însemnă iubirea, şi cele mai intense senzații sufleteşti sunt ale tânărului Fred Vasilescu. Într-o după amiază de august se concentrează o întreagă experienţă de viaţă trăită de tânărul intelectual monden, diplomat şi aviator, superficial prin actul scrisului, ce trezeşte în acesta conştiinţa, prin intermediul scrisorilor primite de Emilia de la prietenul lui Fred, Ladima. Scrisorile jurnalistului, legate cu fundă roz readuc trecutul într-o altă lumină. Prin lectura acestora Fred, lăsându-se purtat de fluxul memoriei involuntare şi detaşându-se de spaţiul şi timpul real, făcându-se astfel diferenţa între timpul cronologic şi cel psihologic, realizează o adevărată analiză psihologică încercând să înţeleagă cum un om de valoarea lui Ladima a putut să facă din Emilia centrul vieţii sale.. Conştiinţa lui Fred nu este trezită doar de contrarierea acestuia cu privire la iubirea lui Ladima faţă de Emilia, ci şi de durerea regăsirii pe sine în iubirea celuilalt şi conştientizarea propriei sale erori: frica de dragoste, de a-şi pierde libertatea şi independenţa, temeri ce au dus în final la pierderea fiinţei iubite. Introspecţia fiind una cât se poate de minuţioasă.
Revelaţia pe care Fred o are, că iubirea nu este umilinţă ci purificare prin patimă, spiritualizare si împlinire a sinelui, reprezintă întreaga morală a romanului, şi marchează evoluţia personajului, evoluţie ce se învârte în jurul trăirilor interioare, şi a frământărilor psihologice ale acestuia.
Lumea făcută de Camil Petrescu în acest roman este cuprinsă într-o imagine a enigmelor, a căror descifrare nu o ştiu decât personajele în jurul cărora s-a construit misterul. Astfel tainele celor doi bărbaţi rămân neelucidate, sinuciderea lui Ladima nu este explicată de nimeni în mod concret, iar moartea lui Fred stă atât sub semnul sinuciderii cât şi al accidentului.
În afirmaţiile sale din „Felurite ipostaze ale romanului psihologic” Ciprian Ceobanu susţine că în romanul psihologic ceea ce ar trebui să frapeze cititorul este modul în care personajele reacţionează în variate ipostaze. Trăirile lor interioare sunt cele care face spectaculosul romanului de acest tip, evoluţia lor închizând în sine întreaga viziune despre viaţă şi principiile după care personajele se ghidează. Sentimentele lor şi posibilitatea de autoanaliză, elemente care stau la baza psihologiei romanului trebuie puse în evidenţă de autor, astfel încât să fie redată cât mai bine mulțimea interioară a personajelor.
În concluzie, datorită tuturor argumentelor aduse, care ţin de perspectiva narativă fărâmiţată, de adevărurile subiective ce duc la relativizarea, de diferenţierea între timpul cronologic şi cel psihologic, de construcţia personajelor ale căror trăsături se dezvăluie treptat, putem considera că afirmaţia lui Ciprian Ceobanu despre romanul psihologic îşi găseşte justificarea în romanul „Patul lui Procust” semnat de Camil Petrescu.
(Diana Ionescu, 12L; coord. prof. Luminiţa Paraipan)