SUBIECTUL 35

picassoo · Administrator Data inscrierii: 31/Mar/2008 Mesaje: 301

I. 35 (Vasile Cârlova, Înserare)

1 cu ochii în soare, soare cu dinţi

2 Din punct de vedere fonetic, apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul, conferind oralitate stilului.

3 „cevaşi”, „sgomot”, „blajană”

4 teme/motive: natura, luna, singurătatea ş.a.

5 mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”, „eu”, „mă”.

6 Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete –
„plăcuta vreme”, „tristă vale”, repetiţia – „încet, încet”, personificarea – „luna[...]îşi caută de cale adesea mulţumind”), care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive.

7 Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea, singurătatea, luna şi stelele, visul) justifică încadrarea textului în lirica de inspiraţie romantică. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură; singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric.

8 Atmosfera strofei este de melancolie, tipic unei creaţii romantice. Motivul lunii este predominant, acesta generând o înșiruire de imagini vizuale(„câmpiile albind”). În ultimele două versuri, aceasta este personificată. Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere, cu frunte mai blajană / Îşi caută de cale adesea mulţumind”). Prin repetiţia „încet, încet…se urcă”, dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se alcătuie imagini vizuale care arată mişcarea de glidare a lunii fiind abia perceptibilă. În această strofă, Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”.

9 Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului, sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric, care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii. Fiind un substantiv nearticulat se constituie senzaţia unei repetabilităţi, a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea ușoară vreme, în astă tristă vale,/ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu.”).